Directorii societății pe acțiuni nu pot solicita reintegrarea lor, ci doar despăgubiri, în cazul în care revocarea a fost fără justă cauză

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Secţia a II-a civilă

Decizia nr. 535/2014 Dosar nr. 58872/3/2010

Ședința publică de la 13 februarie 2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. 5034 din 10 februarie 2009, reclamantul F.M.A. a chemat în judecată pe pârâta C.N.A.D.N.R., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 73 din 27 ianuarie 2009, ca fiind nelegală și netemeinică față de dispozițiile art. 41 și 268 alin. (2) C. muncii, reintegrarea sa în funcția avută anterior emiterii deciziei contestate și plata drepturilor salariale cuvenite până la efectiva reintegrare în funcție, constând în diferența salarială dintre salariul avut anterior modificării unilaterale și cel efectiv încasat ca urmare a emiterii deciziei de modificare a contractului de muncă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost angajat al pârâtei în funcția de director al Direcției Valorificare Resurse Proprii numit prin Decizia nr. 864 din 12 septembrie 2008, încheind în acest sens Actul adițional nr. 1.036 din 12 septembrie 2008 la contractul de muncă. La data de 27 ianuarie 2009, i s-a comunicat Decizia nr. 73 emisă de către Directorul Adjunct al C.N.A.D.N.R. prin care i s-a adus la cunoștință că începând cu aceeași dată a fost retrogradat din funcție și numit în funcția de economist la Biroul Utilizarea Zonei Drumurilor din cadrul aceleiași direcții în care a deținut funcția de director.

Reclamantul a apreciat că respectiva decizie este nelegală, întrucât reprezintă o modificare unilaterală a contractului de muncă sub aspectul funcției și al salariului contrar dispozițiilor art. 41 și 48 C. muncii.

La termenul de judecată din 23 noiembrie 2009 instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale în soluționarea cauzei.

Prin Sentința civilă nr. 7.346 din 23 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și, în consecință, declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Prin Sentința civilă nr. 644/CM din 23 aprilie 2010 a Tribunalului Argeș a fost respinsă excepția lipsei de obiect, a fost admisă acțiunea formulată de contestatorul F.M.A., în contradictoriu cu intimata C.N.A.D.N.R. SA, a fost constatată nulitatea absolută a Deciziei nr. 73 din 27 ianuarie 2009; s-a dispus reintegrarea contestatorului pe postul avut anterior emiterii deciziei contestate. A fost obligată intimata la plata drepturilor salariale constând în diferența salarială dintre salariul avut anterior modificării unilaterale și cel efectiv încasat ca urmare a emiterii deciziei de modificare a contractului de muncă, începând cu data de 27 ianuarie 2009 până la reintegrarea efectivă, sume actualizate în raport de rata inflației la data plății efective, precum și la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs intimata C.N.A.D.N.R. SA, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești sub nr. 5034/3/2009.

Prin Decizia civilă nr. 1336/R-CM din 16 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Pitești a fost admis recursul declarat de recurenta-intimată C.N.A.D.N.R. SA împotriva Sentinței civile nr. 644/CM din 23 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr. 5034/3/2009 în contradictoriu cu intimatul F.M.A., a fost casată sentința și trimisă cauza spre competentă soluționare în primă instanță la Tribunalul București, secția comercială.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, cauza a fost înregistrată sub nr. 58872/3/2010, primul termen de judecată fiind acordat în sistem informatizat pentru data de 6 decembrie 2010.

La data de 6 iunie 2011, C.N.A.D.N.R. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale, dar și excepția de necompetență funcțională a secției comerciale, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii.

Prin Sentința civilă nr. 7.558 din 29 mai 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. 58872/3/2010, cererea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că prin cererea introductivă dedusă judecății, astfel cum a fost formulată inițial și precizată la termenul de judecată din 13 septembrie 2011, reclamantul contestă legalitatea emiterii deciziei de încetare a atribuțiilor sale de director al Direcției Valorificare Resurse Proprii, din cadrul structurii organizatorice a pârâtei (celelalte capete de cerere fiind consecința primului și urmează soarta acestuia).

Tribunalul a reținut că, în cauză, Curtea de Apel Pitești, în soluționarea recursului declarat împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Argeș (urmare a cererii reclamantului întemeiată pe dispoziții de dreptul muncii), prin Decizia nr. 1.336/R-CM din 16 septembrie 2010 (în dosarul nr. 5034/3/2009), a admis recursul formulat de recurenta-intimată C.N.A.D.N.R. SA, a casat Sentința recurată nr. 644/CM din 23 aprilie 2010 și a trimis cauza la Tribunalul București, secția comercială, spre competentă soluționare în prima instanță.

În considerentele acestei decizii, instanța de recurs a reținut că, în mod greșit, pricina a fost soluționată de către Tribunalul Argeș, deoarece litigiul are o natură comercială, examinarea unei decizii de trecere de pe funcția de director al societății într-o funcție de execuție, cum este cazul reclamantului, fiind de competența tribunalului comercial. S-a făcut trimitere la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., capătul principal de cerere fiind neevaluabil în bani.

Instanța de recurs a mai stabilit și că, potrivit dispozițiilor art. 152 din Legea nr. 31/1990, care fac trimitere la dispozițiile art. 1371 alin. (3), directorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă, iar dacă directorii au fost desemnați dintre salariați, contractul individual de muncă este suspendat pe durata mandatului, (articolele 143 și 1431 din Legea nr. 31/1990 reglementând procedura de numire și de revocare a directorilor societății pe acțiuni).

Prin urmare, printr-o decizie irevocabilă, pronunțată de o instanță de recurs, s-a stabilit competența de soluționare a litigiului, în primă instanță, de către Tribunalul București, ca instanță comercială și, deci, aplicarea dispozițiilor corespunzătoare din Legea nr. 31/1990. Or, în conformitate cu prevederile art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

S-a reținut că tribunalul trebuie să analizeze pricina prin raportare la dispozițiile din Legea nr. 31/1990 care reglementează revocarea directorilor din cadrul unei societăți pe acțiuni, deci dispoziții de drept societar, neputând analiza temeinicia cererii reclamantului prin raportare la dispozițiile de dreptul muncii invocate de către acesta.

Potrivit dispozițiilor art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, "Directorii pot fi revocați oricând de către consiliul de administrație. în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptățit la plata unor daune-interese." Așadar, legea reglementează o revocare "ad nutum" a mandatului acordat directorilor, aceștia neputând solicita reintegrarea lor, ci doar despăgubiri, în cazul în care revocarea a fost fără justă cauză.

În cauza de față, reclamantul a formulat o acțiune prin care contestă însăși decizia sa de revocare și solicită drepturile bănești (salariale) cuvenite, fără a fi formulat însă o acțiune prin care să solicite despăgubiri în temeiul art. 1431 din Legea nr. 31/1990.

Având în vedere că judecătorul nu poate acorda altceva decât ceea ce s-a cerut (art. 129 C. proc. civ. alin. (6)), trebuind să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecății, instanța nu poate să analizeze dacă reclamantul este îndreptățit la daune interese în condițiile art. 1431 din Legea nr. 31/1990.

Analizând conținutul concluziilor scrise, depuse la dosar la data de 21 mai 2012, Tribunalul a reținut faptul că reclamantul practic și-a modificat acțiunea, cu ocazia concluziilor, fiind indicat un nou temei de drept, și reformulate pretențiile de la pct. 3. Astfel, reclamantul invocă art. 1431 din Legea nr. 31/1990 republicată, respectiv la pct. 3 al cererii sale, solicită obligarea pârâtei C.N.A.D.N.R. SA la plata de daune-interese în cuantum de 177.703 RON reprezentând remunerația ce i s-ar fi cuvenit reclamantului de la data revocării și până la data de 30 septembrie 2011.

În procesul civil, guvernat de principiul disponibilității, reclamantul este cel care învestește instanța cu soluționarea unui litigiu, reclamantul fiind cel care stabilește și obiectul pricinii (art. 112 pct. 3 și 7203 lit. c) C. proc. civ.). Acest obiect poate fi modificat pe parcursul procesului, printr-o cerere modificatoare, dar care nu poate fi formulată de reclamant decât într-un anumit termen.

Potrivit art. 132 C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, instanța va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea termenului. Ca atare, reclamantul poate să modifice cererea la prima zi de înfățișare (care, potrivit art. 134 C. proc. civ. este acel termen la care părțile, legal citate, pot pune concluzii) sau la termenul special acordat în acest sens (conform art. 132 C. proc. civ.).

Tribunalul a constatat că modificarea de către reclamant a capătului 3 de cerere după închiderea etapei dezbaterilor, indicarea unui nou temei de drept, schimbarea naturii pretențiilor sale din drepturi salariale în daune-interese solicitate în baza art. 1431 din Legea nr. 31/1990, republicată, nu poate fi analizată, la acest moment, respectiv excede limitelor investirii legale a instanței.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termenul legal prevăzut de art.284 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul F.M.A., înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, prin care a solicitat modificarea în tot a Sentinței nr. 7.558 din 29 mai 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă; constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 73 din 27 ianuarie 2009, repunerea părților în situația anterioară revocării apelantului reclamant din funcția de director, obligarea Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România - C.N.A.D.N.R. SA la plata de daune - interese în cuantum de 177.703 RON reprezentând remunerația ce i s-ar fi cuvenit apelantului reclamant de la data revocării și până la data de 30 septembrie 2011, în temeiul art. 1431 din Legea nr. 31/1990 republicată.

În motivare apelantul a arătat că în mod greșit instanța de fond comercială a reținut la punctul 2 din considerentele sentinței atacate că, prin concluziile scrise, reclamantul și-a modificat cererea de chemare în judecată solicitând în temeiul art. 1431 din Legea nr. 31/1990 republicată obligarea C.N.A.D.N.R. SA la plata de daune interese în cuantum de 177.703 RON, reprezentând remunerația ce i s-ar fi cuvenit reclamantului de la data revocării și până la data de 30 septembrie 2011.

Prin concluziile scrise nu a făcut altceva decât să reformuleze pretențiile în acord cu temeiul juridic indicat de către instanța de recurs, ceea ce în opinia sa, nu echivalează cu o modificare a cererii.

În motivarea sentinței, instanța de fond nu s-a pronunțat în niciun fel cu privire la nulitatea deciziei, dacă aceasta este sau nu fără justă cauză, dacă a fost luată în mod corect sau în mod nelegal și abuziv, lăsând astfel nesoluționat acest capăt de cerere.

În cauza de față, măsura revocării din funcție s-a dispus cu încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (1) lit. c) din Statutul C.N.A.D.N.R. SA, care prevede ca directorul general al C.N.A.D.N.R. SA "numește, suspendă sau revocă directorii executivi ai C.N.A.D.N.R. SA și le fixează salariile, cu acordul Consiliului de Administrație", emiterea deciziei în cazul de față făcându-se fără a exista acordul Consiliului de Administrație al companiei în acest sens, acord care a existat însă la numirea reclamantului în funcție (Hotărârea nr. 12 din 11 august 2009), astfel cum rezultă din Decizia nr. 864 din 12 septembrie 2008.

Apelantul a mai criticat și încheierea de ședință din data de 7 iunie 2011, prin care s-a respins excepția de necompetență funcțională și teritorială a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, invocată atât de către reclamant cât și de către pârâtă.

Deși litigiul a fost calificat ca fiind unul de natură comercială, legea aplicabilă este reprezentată de C. muncii, Contractul Colectiv de Muncă și legile conexe acestora și nu de Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale.

În concluzie s-a arătat că baza legala a prezentului litigiu este reprezentată de dispozițiile Contractului colectiv de muncă la nivelul C.N.A.D.N.R. aferent anului 2009, C. muncii, O.U.G. nr. 84/2003 și Statutul C.N.A.D.N.R. publicat în M. Of. nr. 694 din 03 octombrie 2003 și în niciun caz dispozițiile Legii nr. 31/1990; Tribunalul București, secția a VI-a civilă, și-a depășit competențele atribuite prin lege și a schimbat natura litigiului dedus judecații; Instanța competentă să soluționeze litigiului este cea de la domiciliul reclamantului apelant și nu cea de la sediul intimatei. Reclamantul are calitatea de director executiv și în același timp de salariat al C.N.A.D.N.R., salarizarea fiind efectuată în baza contractului colectiv de muncă și a contractului de muncă.

Prin Decizia civilă nr. 490 din 21 noiembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul - reclamant F.M.A.

Pentru a hotărî astfel instanța de apel a reținut că motivarea apelului este contradictorie, apelantul însuși întreținând o confuzie în argumentația pe care o prezintă. Deși, susține, în cadrul primului motiv de apel, că și-a reformulat pretențiile (prin concluziile scrise) în acord cu temeiul de drept indicat de către instanța de recurs, în cel de al doilea motiv se arată că legea aplicabilă în speță este C. muncii, Contractul colectiv de muncă și legile conexe ale acestora și nu Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale. În acest caz nu se poate pretinde că cererea a fost modificată și s-a solicitat, în temeiul articolului 1431 din LSC (republicată), obligarea C.N.A.D.N.R. SA la plata de daune-interese în cuantum de 177.703 RON, reprezentând remunerația ce i s-ar fi cuvenit reclamantului de la data revocării și până la data de 30 septembrie 2011.

În considerentele deciziei de casare, instanța de recurs a reținut că, în mod greșit, pricina a fost soluționată de către Tribunalul Argeș, deoarece litigiul are o natură comercială, examinarea unei decizii de trecere de pe funcția de director al societății într-o funcție de execuție, cum este cazul reclamantului, fiind de competența tribunalului comercial.

În atare situație, reclamantul trebuia ca până la prima zi de înfățișare, în rejudecare, să precizeze temeiul de drept al cererii, luând în considerare dezlegarea instanței de recurs.

Deși la Tribunalul București cauza a avut 10 termene, reclamantul nu a făcut acest lucru, dimpotrivă, în ședința publică din 7 iunie 2011 apărătorul ales al acestuia a precizat că instanța competentă să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul Argeș, având în vedere că obiectul acestui dosar este unul supus normelor de dreptul muncii, iar nu unul de natură comercială; se mai arată că instanța de recurs în mod greșit a apreciat că administratorul societății a exercitat funcția de director și se invocă prevederile art. 20 alin. (2) și art. 21 C. proc. civ. S-a reținut că instanța de fond, în mod judicios, având în vedere dispozițiile articolului 315 C. proc. civ. (conform cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului) a analizat pricina prin raportare la dispozițiile din Legea nr. 31/1990, care reglementează revocarea directorilor din cadrul unei societăți pe acțiuni, deci dispoziții de drept societar, neputând analiza temeinicia cererii reclamantului prin raportare la dispozițiile de dreptul muncii invocate de către acesta. Din această perspectivă și motivul de apel privind nepronunțarea instanței cu privire la nulitatea Deciziei nr. 73/2009 a fost respins ca neîntemeiat. Tribunalul a respins cererea în totalitare, implicit, deci, și capătul 1.

S-a mai reținut că reclamantul văzând considerentele deciziei de casare, în termenul procedural imperativ prevăzut de lege, avea posibilitatea să-și modifice cererea. Nu a făcut acest lucru pe durata celor 10 termene acordate, dimpotrivă, a insistat că temeiul de drept îl reprezintă C. muncii, pentru ca, prin concluziile scrise să se răzgândească. În mod corect Tribunalul București a constatat că modificarea cererii, după închiderea dezbaterilor, nu poate fi analizată, întrucât excede limitelor legalei investiri a instanței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul F.M.A. solicitând admiterea recursului, și în principal casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, conform art. 312 pct. 5 C. proc. civ. și în subsidiar modificarea în tot a deciziei în sensul admiterii apelului, a schimbării în tot a sentinței apelate și pe cale de consecință admiterea cererii de chemare în judecată, pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea în fapt a recursului recurentul a susținut, în esență, că:

- În fața instanței de fond, după casarea cu trimitere, a solicitat administrarea probei cu expertiză contabilă, având ca obiectiv stabilirea cuantumului pretențiilor recurentului, calculate de la data revocării din funcție, 27 ianuarie 2009 și până la data efectuării expertizei, apreciind că sumele ce-i vor fi acordate în eventualitatea admiterii cererii sunt cu titlu de despăgubiri, conform art. 1431 din Legea nr. 31/1990. Proba a fost administrată astfel cum a fost solicitată, însă acțiunea a fost respinsă de instanța fondului sub cuvânt că reclamantul "nu a formulat o acțiune prin care să solicite despăgubiri în" temeiul art. 1431 din Legea nr. 31/1990, iar "judecătorul nu poate acorda altceva decât ceea ce s-a cerut".

- În decizia civilă recurată nu se regăsește niciun considerent din care să rezulte că instanța de apel a analizat motivele de apel cu care a fost învestită.

- Instanța învestită cu soluționarea prezentului recurs, nu a identificat în cuprinsul hotărârii atacate niciun considerent care să indice o analiză minimă a raporturilor dintre recurent și intimată, raporturi caracteristice unui contract de mandat în condițiile în care obiectul cauzei după casare l-a constituit revocarea mandatului acordat recurentului.

- Instanța de recurs a dezlegat irevocabil, problema de drept a competenței materiale și a recalificat implicit petitul acțiunii, instanța fiind ținută a soluționa cauza conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Nemotivarea hotărârii pronunțate de instanța de apel este în mod evident prejudicioasă, dreptului recurentului la apărare, potrivit art. 6 din CEDO.

- În soluționarea apelului ce viza hotărârea pronunțată de instanța fondului după casare, instanța de apel a făcut aplicarea greșită a art. 132 C. proc. civ. în raport de art. 315 C. proc. civ. reținând în sarcina recurentului obligația de a preciza cererea introductivă, precum și neîndeplinirea acestei obligații.

- Existența unui termen legal imperativ înlăuntrul căruia recurentul ar fi trebuit să își modifice cererea nu poate fi reținută, instanța era învestită cu pretențiile recurentului deduse judecății, recalificate din raporturi de muncă în raporturi de mandat și din obligarea la plata salariilor, în cele de plată a despăgubirilor cauzate prin revocarea nelegală a mandatului acordat de societate.

- S-a susținut că fără nicio motivare i s-a comunicat Decizia nr. 73 a directorului adjunct al C.N.A.D.N.R., decizie prin care i s-a adus la cunoștință faptul că începând cu acea dată a fost revocat din funcția de director al departamentului în funcția de economist al unui alt birou specializat.

Recursul este nefondat.

Din examinarea motivelor de recurs prin prisma dispozițiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de reclamant.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărârii poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte constată că această critică este nefondată întrucât contrar susținerilor recurentului, motivele invocate de parte au făcut obiectul examinării de către instanță, iar hotărârea a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât aceasta cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței cât și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților, în concordanță cu textele de lege incidente cauzei.

Instanța de apel s-a pronunțat pe motivele formulate în apel și a analizat raporturile juridice dintre părți, ținând cont de dezlegările date de instanța de recurs și de principiul disponibilității în procesul civil.

Instanța de apel a analizat criticile invocate de reclamant în apel, argumentând motivele pentru care a apreciat că acțiunea a fost corect respinsă de instanța de fond.

Din modul în care s-a derulat procesul în fața Tribunalului și Curții de Apel Pitești rezultă că, în cauză părțile au beneficiat de un proces echitabil așa cum este conturat în art. 6 din CEDO, iar instanțele și-au exercitat rolul activ, respectând dispozițiile art. 129 C. proc. civ.

Instanța de apel și-a motivat decizia recurată argumentând corect că motivarea apelului este contradictorie în sensul că deși se susține în cadrul primului motiv de apel că și-a reformulat pretențiile (prin concluzii scrise) în acord cu temeiul de drept indicat de instanța de recurs, în cel de-al doilea motiv se arată că legea aplicabilă în speță este C. muncii, Contractul colectiv de muncă și legile conexe ale acestora și nu Legea nr. 31/1990, situație în care nu se poate pretinde că cererea a fost modificată și s-a solicitat în temeiul art. 1431 din Legea nr. 31/1990 obligarea C.N.A.D.N.R. SA la plata de daune - interese în cuantum de 177.703 RON, reprezentând remunerația ce i s-ar fi cuvenit reclamantului de la data revocării și până la data de 30 septembrie 2011.

Din analiza încheierii de ședință de la 13 septembrie 2011 se constată că reclamantul prin apărător a solicitat o expertiză contabilă care să stabilească cuantumul remunerației cuvenite reclamantului de la data revocării din funcție 27 ianuarie 2009 și până la data efectuării expertizei, fără a solicita despăgubirile în temeiul prevederilor art. 1431 din Legea nr. 31/1990, astfel că primul motiv de recurs nu este de natură a schimba soluția pronunțată.

Deși instanța de recurs prin decizia de casare a dezlegat problema naturii juridice a raporturilor dintre pârâtă și reclamant cât și a instanței competente, stabilind Tribunalul București ca instanță comercială conform art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., reclamantul trebuia ca până la prima zi de înfățișare, în rejudecare să precizeze temeiul de drept al cererii și să-și reformuleze pretențiile, în condițiile în care s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 73 din 27 ianuarie 2009, față de dispozițiile art. 41 și 268 alin. (2) C. muncii, reintegrarea sa în funcția avută anterior emiterii deciziei contestate și plata drepturilor salariale cuvenite până la efectiva reintegrare în funcție.

Instanța de apel a reținut corect că reclamantul nu a luat în considerare dezlegarea instanței de recurs, în precizarea pretențiilor în acord cu temeiul de drept indicat de instanța de recurs, deși la Tribunalul București cauza a avut 10 termene de judecată. Dimpotrivă a pretins că obiectul dosarului este supus normelor de dreptul muncii, iar nu unul de natură comercială.

Reclamantul a formulat o acțiune prin care contestă însăși decizia sa de revocare și solicită drepturile salariale cuvenite fără a fi formulat însă o acțiune prin care să solicite despăgubiri în temeiul art. 1431 din Legea nr. 31/1990.

Nu se poate aprecia nici că cererea a fost modificată ca efect al deciziei Curții de Apel Pitești, reclamantul cu respectarea prevederilor art. 132 C. proc. civ. trebuia să-și reformuleze pretențiile în acord cu temeiul de drept indicat de către instanța de recurs. în temeiul principiului disponibilității în procesul civil reclamantul este cel care stabilește obiectul pricinii.

Instanțele în mod judicios au apreciat că reclamantul nu a indicat un nou temei de drept și nu a schimbat natura pretențiilor sale din drepturi salariale, în daune - interese, în baza art. 1431 din Legea nr. 31/1990.

O astfel de cerere a fost formulată după închiderea dezbaterilor, cu încălcarea prevederilor art. 132 C. proc. civ., astfel că judicios s-a apreciat că analiza excede limitelor investirii legale a instanței.

În mod corect s-a reținut că legea reglementează o revocare "ad nutum" a mandatului acordat directorilor, aceștia neputând solicita reintegrarea lor, ci doar despăgubiri, în cazul în care revocarea a fost fără justă cauză și cum reclamantul așa cum s-a arătat nu a solicitat despăgubiri în temeiul art. 1431 din Legea nr. 31/1990, instanța nu poate analiza dacă reclamantul este îndreptățit sau nu la daune-interese în condițiile art. 1431 din Legea nr. 31/1990, coroborat cu art. 129 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse se apreciază că hotărârea nu este afectată de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. încât în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul F.M.A. împotriva Deciziei nr. 490 din 21 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2014.