Administrator al unei Asociatii de Proprietari.Nerespectarea dispoziţiilor legale prevăzute de art. 76 alin. (1) lit. a) – d) din Codul muncii, privind concedierea pentru motive care nu au legătură cu persoana salariatului, aceasta nefiind nemotivată.

 

- Codul Muncii, art. 76.

Decizia nr.1 din 28.02.2013 a fost emisă cu nerespectarea dispoziţiilor legale prevăzute de art. 76 alin. (1) lit. a) – d) din Codul muncii, privind concedierea pentru motive care nu au legătură cu persoana salariatului, aceasta nefiind nemotivată în fapt şi în drept, iar sancţiunea care intervine în lipsa acestei menţiuni este nulitatea absolută conform art. 78 din Codul muncii. De asemenea, decizia în cauză nu conţine nici menţiunile obligatorii conform art. 252 alin. (2) din Codul muncii, în cazul unei concedierii disciplinare, sancţiunea fiind tot nulitatea deciziei emise.

Or, decizia în cauză conţine un temei ce nu este prevăzut de Codul muncii în cazul unui salariat şi anume rezilierea contractului de muncă ce a fost luată prin votul Comitetului Executiv, organul de conducere al pârâtei neavând dreptul legal conferit de Codul muncii pentru a dispune rezilierea contractului individual de muncă al reclamantei. Contractul individual de muncă al reclamantei nu poate înceta decât în situațiile, condiţiile şi termenele prevăzute de Codul muncii.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A VII-A PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALĂ, DECIZIA NR. 2070 din 11.12.2014)

Prin sentinţa civilă nr. 4564 din 14.04.2014 pronunţată în dosarul nr. 11956/3/2013 de către Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale s-a dispus:

„Admite în parte acţiunea privind pe contestatoarea C.S., in contradictoriu cu intimata Asociaţia de Locatari...

Anulează deciziile nr. 1/28.02.2013 şi nr.1/12.03.2013. Dispune reintegrarea contestatoarei pe postul deţinut anterior concedierii.

Obligă intimata la plata către contestatoare a unei despăgubiri egală cu salariile indexate,majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi ce i s-ar cuvenii, începând cu data de 28.02.2013 şi pană la data reintegrării efective.

Obligă intimata la plata către contestatoare a sumei de 500 lei cu titlu de daune morale. Respinge în rest acţiunea.”

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanta şi pârâta.

Prin apelul formulat de reclamantă se solicită schimbarea în parte a sentinţei atacate, considerând că sentinţa apelată este netemeinică şi nelegală pentru următoarele motive:

Apelanta susţine că în mod greşit instanţa de fond a dispus reintegrarea sa în postul deţinut anterior concedierii în condiţiile în care nu a solicitat reintegrarea, ci doar despăgubiri constând într-o sumă egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat începând cu data de 28.02.2013 şi până la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

A doua critică se referă la faptul că deşi a solicitat restituirea garanţiei , instanţa de fond în mod netemeinic a respins această cerere.

Prin cea de-a treia critică se arată faptul că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces, respectiv onorariu de avocat, în condiţiile în care acţiunea pe trei dintre cele patru capete de cerere a fost admisă.

Prin apelul său pârâta a solicitat modificarea în totalitate a acesteia şi pe fond respingerea contestaţiei cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată, invocând următoarele critici la adresa acesteia:

Apelanta consideră că sentinţa pronunţată este motivată doar parţial, ocupându-se pe larg de drepturile salariale ale contestatoarei, instanţa schimbând înţelesul vădit neîndoielnic şi clar al măsurilor care au precedat şi condus efectiv la încetarea raporturilor de muncă cu contestatoarea.

În acest sens se arată că a existat un singur post de administrator care a fost ocupat de către contestatoare şi ulterior contractul său de muncă a fost modificat prin act adiţional, iar postul s-a transformat în post de administrator-casier.

Ulterior din cauza stării de sănătate, contestatoarea a solicitat în scris încetarea contractului de administrator, care a arătat că nu mai poate face faţă activităţii de casier, iar după aceea a intrat în concediu medical.

Dată fiind această situaţie, Comitetul Executiv a hotărât la data de 22.02.2013 rezilierea contractului individual de muncă, iar adresa respectivă a fost intitulată în mod nefericit decizia nr. 1 fără a se constitui în realizate într-o decizie.

Apelanta mai susţine că ulterior realizând că se impune o rezolvare temeinică şi legală a fost emisă decizia nr. 1 din 12.03.2013 prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă cu data de 15.03.2013 conform art. 55 lit. b din Codul muncii.

Consideră apelanta că prima decizie nu are caracter de decizie, ci doar de adresă de comunicare, deoarece nu a fost întocmită de o persoană cu studii juridice.

O altă critică se referă la faptul că instanţa de fond a dispus reintegrarea contestatoarei deşi aceasta nu-şi mai doreşte că să lucreze ca administrator. Mai mult decât atât apelanta consideră că în realitate a fost de acord cu încetarea paşnică a contractului de muncă la cererea acesteia, ceea ce diferă radical de măsura de concediere.

De asemenea, apelanta aduce critici sentinţei atacate sub aspectul acordării daunelor morale, menţionând că din petitul acţiunii daunele morale nu rezultă că ar fi datorate.

Apelanta susţine de asemenea că şi Inspecţia Muncii a efectuat un control şi a menţionat că măsura luată nu contravine legii, deoarece contestatoarea a cerut motivat că nu mai poate lucra ca administrator.

Apelanta-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului reclamantei cu privire la despăgubirile solicitate. De asemenea, reclamanta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului pârâtei ca nefondat.

În apel nu au fost administrate probe noi.

La termenul de judecată din data de 04.12.2014, apelanta-reclamantă prin avocat a solicitat să se ia act că renunţă la capătul de cerere privind restituirea garanţiei.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate cât şi din perspectiva dispoziţiilor art. 479 alin. (1) teza I C. pr. civ., potrivit cărora instanţa de apel va verifica, în limitele cererilor de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, Curtea pentru considerentele ce se vor arăta, în temeiul art. 480 alin. (2) C. pr. civ., va admite cererile de apel, urmând să dispună următoarele: va schimba în parte sentinţa atacată; va lua act de renunţarea reclamantei la capătul de cerere privind restituirea garanţiei; va lua act că reclamanta nu a solicitat reintegrarea în postul deţinut anterior concedierii; va obliga pârâta la plata către reclamanta a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, începând cu data de 28.02.2013 şi până la data rămânerii definitive şi irevocabile a prezentei hotărâri - 11.12.2014; urmează a fi respinse ca neîntemeiate pretenţiile privind daunele morale; vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi va compensa integral cheltuielile de judecată efectuate de părţi în apel.

Curtea constată şi reţine că în fapt prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâta anularea deciziilor nr. 1/28.02.2013 şi 1/12.03.2013, obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, restituirea garanţiei materiale în cuantum de 5217,08 lei; obligarea la 60.000 lei daune morale conform art. 253 din Codul muncii, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamantă, Curtea constată că acesta se impune a fi admis doar în ceea ce priveşte renunţarea la capătul de cerere privind restituirea garanţiei materiale în cuantum de 5217.08 lei deoarece pârâta i-a restituit această garanţie.

În ceea ce priveşte critica referitoare la capătul de cerere privind plata cheltuielilor de judecată omise a fi acordate de către instanţa de fond, Curtea urmează să menţină aceste dispoziţii ale sentinţei instanţei de fond, întrucât apelanta-reclamantă nu poate solicita aceste pretenţii pe cale apelului, ci doar pe calea unei cereri de completare a sentinţei pronunţată de instanţa de fond.

Astfel, din cererea de chemare în judecată şi din înscrisurile aflate la dosarul de fond rezultă că reclamanta a solicitat şi a dovedit existenţa cheltuielilor de judecată efectuate în faza judecăţii în fond, însă instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra acestor pretenţii.

Or, în aceste condiţii singurul remediu procesual pe care reclamanta îl are la dispoziţie potrivit legii procesuale civile este completarea hotărârii judecătoreşti pronunţată de instanţa de fond.

În acest sens, sunt dispoziţiile art. 444 alin. (1) C. pr. civ. care statuează următoarele:

„Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare”.

Prin urmare, având în vedere că cererea de cheltuieli de judecată este o cerere accesorie, aceasta se încadrează în ipoteza prevăzută de textul de lege, astfel că aceste pretenţii nu pot fi solicitat pe calea apelului, fiind obligatoriu potrivit legii ca solicitarea acestora să aibă loc pe calea unei cereri de completare a sentinţei menţionate.

În ceea ce priveşte apelul formulat de către pârâtă, Curtea urmează să-l admită şi să dispună schimbarea în parte a sentinţei atacate, urmând să ia act de faptul că reclamanta nu a solicitat reintegrarea în postul deţinut anterior concedierii, să dispună obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta începând cu data de 28.02.2013 şi până la data rămânerii definitive şi irevocabile a prezentei hotărâri - 11.12.2014.

Astfel, în ceea ce priveşte reintegrarea în postul deţinut anterior concedierii, Curtea reţine că reclamanta nu a solicitat prin cererea de chemare în judecată o asemenea pretenţie, iar instanţa de fond în mod greşit a admis ceea ce nu s-a cerut.

Prin urmare, Curtea urmează să ia act de faptul că reclamanta nu a solicitat reintegrarea în postul deţinut anterior concedierii.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la nemotivarea sentinţei apelate, precum şi cele referitoare la respectarea dispoziţiilor legale privind încetarea raporturilor de muncă prin acordul părţilor, Curtea reţine că acestea sunt nefondate, urmând a fi menţinute dispoziţiile sentinţei sub acest aspect.

Astfel, în mod temeinic şi legal instanţa de fond a dispus anularea celor două decizii emise de către pârâtă.

Decizia nr.1 din 28.02.2013 a fost emisă cu nerespectarea dispoziţiilor legale prevăzute de art. 76 alin. (1) lit. a) – d) din Codul muncii, privind concedierea pentru motive care nu au legătură cu persoana salariatului, aceasta nefiind nemotivată în fapt şi în drept, iar sancţiunea care intervine în lipsa acestei menţiuni este nulitatea absolută conform art. 78 din Codul muncii. De asemenea, decizia în cauză nu conţine nici menţiunile obligatorii conform art. 252 alin. (2) din Codul muncii, în cazul unei concedierii disciplinare, sancţiunea fiind tot nulitatea deciziei emise.

Or, decizia în cauză conţine un temei ce nu este prevăzut de Codul muncii în cazul unui salariat şi anume rezilierea contractului de muncă ce a fost luată prin votul Comitetului Executiv, organul de conducere al pârâtei neavând dreptul legal conferit de Codul muncii pentru a dispune rezilierea contractului individual de muncă al reclamantei. Contractul individual de muncă al reclamantei nu poate înceta decât în situațiile, condiţiile şi termenele prevăzute de Codul muncii.

Afirmaţia că acest înscris nu este o decizie, ci o simplă adresă nu are nicio relevanţă pentru că provine de la angajator, şi menţionează explicit faptul că prin vot, Comitetul Executiv a dispus rezilierea contractului individual de muncă al acesteia.

Cât priveşte afirmaţia formulată în apel că cei care au întocmit înscrisul respectiv nu au pregătire juridică, Curtea reţine că această afirmaţie nu prezintă nicio relevanţă din punct de vedere juridic, atâta timp cât necunoaşterea legii nu constituie nici pentru persoanele fizice şi nici pentru persoanele juridice o cauză de înlăturare a răspunderii juridice.

Cu privire la cea de-a doua decizie, emisă sub numărul 1 din data de 12.03.2013, Curtea reţine de asemenea, că în mod temeinic şi legal instanţa de fond a dispus anularea acesteia.

Criticile potrivit cărora această decizie de încetarea a raporturilor de muncă a fost întemeiată pe cererea formulată în acest sens de către reclamantă este lipsită de temeinicie.

Curtea reţine că la fila 11 din dosarul de fond se află o cerere prin care reclamanta a solicitat modificarea raporturilor de muncă, adică trecerea din postul de administrator în cel de casier.

Prin urmare, în mod greşit a reţinut pârâta că prin cererea respectivă se solicita încetarea raporturilor de muncă, atâta timp cât din conţinutul acesteia rezultă fără dubiu că nu este vorba despre o încetare a acestor raporturi, ci de schimbarea felului muncii, adică din administrator în casier.

Nu prezintă absolut nicio relevanţă faptul că cele două funcţii erau exercitate de către reclamantă, pârâta avea dreptul să accepte ori să respingă o asemenea cererea şi chiar să nu ofere acesteia nici un răspuns, atât timp cât potrivit art. 41 alin. (1) din Codul muncii, „Contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor”.

Curtea reţine că în toate situaţiile de încetare a raporturilor de muncă prin acordul părţilor conform art. 55 alin. (1) din Codul muncii, angajatorul are sarcina probei, conform art. 272 din Codul muncii, prin care ar fi trebuit să dovedească existenţa fără dubiu a acordului dat de salariat la încetarea contractului individual de muncă, şi nu să emită o asemenea decizie ca urmare a propriei interpretări sau percepţii din care nu rezultă existenţa unui asemenea acord.

Or, în aceste condiţii şi cea de-a doua decizie este lovită de nulitate absolută, deoarece apelanta-pârâtă nu a făcut dovada consimţământului reclamantei în ceea ce priveşte presupusa dorinţă a acesteia de încetare a raporturilor de muncă.

În aceste condiţii, consecinţele nulităţii celor două decizii pentru motive de nelegalitate impun acordarea către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat aceasta, conform dispoziţiilor art. 80 alin. (1) din Codul muncii.

Având în vedere că prin cererea de chemare nu a solicitat reintegrarea în postul deţinut anterior concedierii, Curtea va dispune ca obligaţia de plată a despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta să aibă loc începând cu data primei încetări a raporturilor de muncă (28.02.2013) şi până la data rămânerii definitive şi irevocabile a prezentei hotărâri judecătoreşti (11.12.2014), conform art. 80 alin. (3) din Codul muncii.

În ceea ce priveşte pretenţiile reclamantei privind acordarea de daune morale în cuantum de 60.000 lei, Curtea pentru motivele ce se vor arăta urmează să dispună respingerea acestor pretenţii ca neîntemeiate.

Prima instanţă a admis în mod greşit şi în parte acest capăt de cerere fără a demonstra existenţa condiţiilor care atrag o asemenea răspundere potrivit art. 253 din Codul muncii.

În primul rând, în materia dreptului muncii, răspunderea patrimonială a angajatorului trebuie să aibă loc întotdeauna în temeiul dispoziţiilor art. 253 alin. (1) ce statuează următoarele:

„Angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.”

Din interpretarea logico-gramaticală a acestui text de lege rezultă că la baza răspunderii patrimoniale stau întotdeauna normele şi principiile răspunderii civile contractuale, ceea ce înseamnă că răspunderea patrimonială de tip moral trebuie să aibă un temei contractual.

Or, din clauzele contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă ori legii nu rezultă existenţa în mod expres a unor astfel de dispoziţii cu privire la răspunderea patrimonială morală a angajatorului.

În al doilea rând, prin admiterea în parte a acţiunii, instanţa de fond a dispus şi anularea deciziilor de încetarea a raporturilor de muncă, obligând pârâta la plata către reclamantă a unei despăgubiri egale cu salariul şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta începând cu data concedierii şi până la reintegrarea efectivă, ceea ce înseamnă că, prejudiciul material suferit de către reclamantă va fi recuperat, în condiţiile în care textul de lege precitat foloseşte modalitatea alternativă şi nu cumulativă de plată a despăgubirilor pe care trebuie să le suporte angajatorul, respectiv „…un prejudiciu material sau moral”.

Prin urmare, în situaţia în care reclamantă considera că angajatorul i-a produs un prejudiciu moral, avea obligaţia să facă dovada îndeplinirii condiţiilor privind răspunderea patrimonială constând în următoarele: fapta ilicită a angajatorului, (faptă care să fi fost săvârşită de către organele de conducere sau de oricare salariat în calitate de prepus al persoanei juridice), prejudiciul moral suferit de reclamantă (adică elementele nepatrimoniale ale persoanei în cauză) în timpul îndeplinirii sarcinilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, legătura de cauzalitate dintre faptă ilicită şi prejudiciul suferit.

Acordarea unor daune morale este condiţionată de producerea unui minimum de probe şi de indicii din care să rezulte atât existenţa prejudiciului moral adus salariatului, cât şi întinderea acestuia, întrucât nu se poate prezuma nici existenţa şi nici întinderea prejudiciului personal nepatrimonial din însuşi faptul luării unei măsuri disciplinare, chiar netemeinică sau nelegală.

Pe de altă parte, pentru a fi reparat prejudiciul trebuie să aibă o anumită gravitate, să fie cauzat de culpa angajatorului, care să o fi sancţionat-o pe nedrept şi să fi rezultat în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, ceea ce în cauza de faţă nu este cazul.

În plus, Curtea consideră că prin anularea deciziei contestate şi repunerea părților în situația anterioară emiterii actului, recurentei-reclamante i s-a reparat întreg prejudiciul suferit, situaţie în care se poate vorbi despre realizarea conţinutului principiului asigurării unei satisfacţii echitabile, principiu aplicat în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată efectuate în apel de către ambele părţi, Curtea constată că acestea sunt în cuantumuri egale, şi având în vedere că pretenţiile acestora au fost admise în parte, în temeiul art. 453 alin. (2) teza a II a C. pr. civ., Curtea va dispune compensarea acestora.